De azi înainte – aproape nimic – şi totuşi cineva spunea că n-avem unde să plecăm şi nici motive să mai rămânem. Cineva vorbea de asemenea despre lucrurile care nu sunt. Aş vrea să vorbim despre speranţa unui Ramon Sampedro. Eu ştiu bine ce putere lucrează în mine. Îmi amintesc, eram copil şi dansam pe clapele pianului. La scurt timp după aceea, mama îmi cânta din Mendelssohn Bartholdy. Să vorbim despre lucrurile care nu sunt aproape de inimă. Cum se retrage viaţa şi cum imediat vrei să-ţi reglezi arcul voltaic.
Aşa cum unii îşi admiră cu brutalitate creierul – mai puţin clar, aşa cum alţii aşteaptă ani de zile să li se întâmple ceva şi dintr-o dată din spate apare animalul dresat să sară la beregată – aştept ca viaţa mea să îmbrace haine curate de sărbătoare. Cât se pierde şi cât rămâne intact – distanţa pe care trebuie să o parcurgi pentru ca mai apoi să-ţi spui că cele mai frumoase lucruri care ţi se pot întâmpla sfidează legile fizicii şi înţelegi asta când îţi dai seama că drumul cel mai scurt între două puncte nu e niciodată o linie dreaptă.
radu ianovi 