Am citit recent o carte pe care am achiziţionat-o mai de mult dintr-un anticariat destul de obscur şi pe care am uitat-o într-un sertar la fel de ‘obscur’ (oare anume?), având ocazia zilele astea să o regăsesc parcă cu o bucurie mai mare decât aceea din momentul achiziţionării ei. ‘Jean Renoir – Ma vie et mes films’ a fost publicată ca tare în Franţa anului 1974 la Flammarion, ca după 4 ani mai târziu să apară şi la noi tradusă cu titlul ‘Jean Renoir – Viaţa mea’, la editura Univers, Bucureşti, 1978. Problema e că nu cred că această carte (şi altele, poate de o importanţă similară) să fi fost vreodată reeditată (aşadar am avut noroc că am găsit-o, chiar dacă nu se prezintă în condiţii foarte bune). Înainte de a oferi câteva fragmente din ‘gândirea cinematografică’ a lui Renoir, trebuie să explic, de ce ‘fiul apei’ – în cap. 13 al cărţii (Prietenia) Renoir vorbeşte despre legătura sa realmente specială cu ‘apa’ şi spune următoarele:
“Un element care, fără nicio îndoială, a avut influenţă în formarea mea ca autor de film, este apa. Nu concep cinematograful fără apă. Există în mişcarea filmului o trăsătură ineluctabilă care-l înrudeşte cu scurgerea râurilor, cu desfăşurarea fluviilor. Aceasta e explicaţia stângace a unei senzaţii. În realitate, legăturile dintre cinematograf şi râu sunt mai subtile şi mai puternice pentru că sunt înepuizabile. Atunci când eram întins în fundul luntrişoarei cu Godefer şi crengile ne mângâiau chipurile, aveam o emoţie foarte apropiată de aceea pe care o am azi când asist la proiecţia unui film ce mă emoţionează…” (Un foarte bun exemplu în această direcţie este filmul său, ‘La Fille de L’Eau’, film ce confirmă ‘obsesia’ lui Renoir).
În *Cuvânt înainte, Renoir îşi exprimă cu o acurateţe adorabilă, “privirea de ansamblu” asupra cinematografului (său şi al celorlalţi, cu toate că îi menţionează cu reţineri):
“Tot ceea ce se mişcă pe un ecran este cinematograf. Aud adesea următoarea critică: poate că acest film e foarte interesant, dar asta nu e cinematograf. Nu văd de ce folosirea imaginilor însufleţite ar fi rezervată dramei tradiţionale sau comediilor burleşti…un film ce-i învaţă pe copii alfabetul este tot cinematograf, ca şi o mare producţie cu pretenţii psihologice. După părerea mea, cinematograful nu este altceva decât o nouă manieră de-a imprima. Este o formă de transformare totală (chiar totală? întreb eu) a lumii prin cunoaştere. Louis Lumiere este un nou Gutenberg. Invenţiei sale i se datorează tot atâtea catastrofe cât se datorează difuzării gândirii prin carte (…) Istoria cinematografului, şi în special a cinematografului francez, se situează în ultima jumătate de secol sub semnul luptei autorului de film împotriva industriei. Sunt mândru că am participat la lupta asta victorioasă. Astăzi e recunoscut faptul că filmul e opera unui autor, ca şi un roman sau un tablou (…) Nu voi încerca să stabilesc aici un dicţionar cu toate filmele mele. Acest lucru s-a şi făcut, mai ales în strălucita lucrare a lui Andre Bazin, căreia n-am nimic să-i adaug. Iar din amintirile mele le-am ales pe acelea ce privesc fiinţe şi evenimente care cred că au contribuit să facă din mine ceea ce sunt.
‘Ma vie et mes films’ ar putea părea în zilele noastre o carte puţin desuetă; în opinia mea, este un foarte inspirat exerciţiu de inteligenţă şi o viziune tumultuoasă.
radu ianovi 