Într-adevăr, lucrurile sunt mereu într-o permanentă transformare! Timpul – cel mai complicat ‘subiect’: secundele se transformă în minute, minutele în…; un anotimp se transformă în alt anotimp, un om se naşte şi se spune că ‘evoluează’…devine altceva-altcineva, acelaşi om, dar totuşi altfel, diferit (crase banalităţi, dacă e să folosesc o cunoscută formulare); în genere acordăm atenţie lucrurilor nesemnificative, când de fapt (recunoaştem cu toţii, mai mult sau mai puţin) ar trebui să ne aplecăm doar asupra celor importante, sau celor vitale; ‘nesemnificativul’ cere şi consumă mult prea mult timp şi la fel de multă energie – în această poziţie, se pare că lucrurile pot fi în primul rând o “irosire”; irosim timp, energie, creaţie – astfel, ea devine neconstructivă, irosim respiro, neuroni, celule şi atomi ce, toate adunate într-o condiţie necesară, ne-ar putea face existenţa mai ‘suportabilă’. Din această perspectivă a transformării, mă întreb acum, ce am putea oare spune că se transformă în indiferenţă? Sau cum se instalează ea de multe ori atât de intempestiv, sau pe nesimţite?
Tind să cred că indiferenţa de cele mai multe ori este o simplă (sau excesiv de alambicată) digresiune; o deviere naivă, chiar infantilă, sau în unele cazuri foarte bine gândită, de la lucrurile pe care într-un timp le consideram ca fiind esenţialmente importante; este şi un proces al negaţiei, al ne-recunoaşterii, al ‘distanţării de’…; şi atunci se pune întrebarea, în definitiv, cum apare ea? în opinia mea, această digresiune apare printr-un dublu act, ramificându-se în două ‘instanţe’ – prima este cea bazată pe un act de voliţie, a doua fiind bazată pe un act involuntar (sau, mai accentuat, pe un act al inconştienţei).
Actul voliţiei referă la dorinţele şi afectele noastre; la voinţa ce ne dictează corect sau greşit motivele pentru care trebuie să fim indiferenţi, sau de ce ar fi mai bine sa fim aşa; eu doresc să fiu indiferent faţă de o boală anume, din cauză că pur şi simplu nu-mi mai pasă de viaţa mea actuală; există ceva în mine acum ce-mi spune să cedez; voinţa aceasta se poate transforma în inconştienţă (şi aici observăm o valenţă etică a indiferenţei) printr-o ‘neasumare completă, sau parţială’ a faptelor noastre – eu vreau să nu renunţ la fumat, nu-mi pasă ce se întâmplă cu organismul meu, sunt indiferent faţă de posibile consecinţe, eu nu-mi asum şi nu doresc să-mi asum viitoare boli sau degradări; în felul acesta s-ar putea spune că sunt inconştient (poate şi iresponsabil) – şi oare putem încadra această inconştienţă între bine şi rău? un alt lucru pe care îl putem formula răspicat, este că aceste ‘cazuri’ le-am putea declara oarecum izolate; din ele cu siguranţă putem construi şi alte ‘scenarii’. Cele două acte se aplică foarte bine şi în relaţiile dintre indivizi. Există însă o întrebare la care personal până în clipa asta nu am reuşit să găsesc răspuns: se poate oare ca idiferenţa să joace şi un rol strict pozitiv? întrebare la care momentan rămân indiferent…
radu ianovi 