…o revoluţie a minţii

       

      

       din momentul acela am început să gândesc diferit am început să merg cu greu pe stradă mereu împiedicându-mă şi cu ceva lipsă pe dinăuntru asta simţeam atunci acum sunt puţin mai relaxat dar cu aceleaşi minusuri imbecile pe care nu pot şi nu pot să le înţeleg: faptul că am ştiut încă de atunci că într-o zi se va termina & că unul din noi va pierde o cantitate mare de salivă atât de fierbinte că mult timp va înghiţi în sec că va dormi cu faţa la perete

ăla a fost punctul decisiv şi e straniu pentru că începutul nu are niciodată ceva limpede în el pare să fie doar o simplă cursă cu o maşină oarecare de la spital către cimitir bineînţeles cu o scurtă oprire pe la azilul de nebuni dar nu, nu ştiam că va veni şi vremea când scena aceea se va repeta în mintea mea cu atâta brutalitate 

       aşa trebuie poate e mai bine ce să spun e dificil mă întreb şi eu cum îmi vine pe loc dacă procedam altfel se ajungea oare aici dacă nu procedam pur şi simplu nu exista nimic real & chestia e că toată larma asta plictisitoare e lucrul cel mai greu de suportat un ţipăt nesfârşit în interior cum e zgomotul ambulanţelor sau al maşinilor de pompieri un zgomot uneori suportabil şi atunci cu oasele tremurând în tot corpul

 faptul de-a pierde de multe ori chiar totul îl învăţăm cu cinism unii de la alţii şi asta ne placene ţine cu picioarele pe pământ e ca o pompă sau un fel de supapă prin care intră viaţa în noi şi iese şi iarăşi intră într-un ritm controlat spunem un ritm pe care-l cunoaştem ce a ieşit din mâinile noastre odihnite lipindu-se cu tărie de abdomenele deja gata aranjate în linie dreaptă  

       şi cine se luptă cine spune că se luptă de fapt minte cine presupune că are mai multă dreptate şi mai puţină sfială la fel minte

 recunosc şi mie îmi place să mint să lovesc cu piciorul în diverse obiecte când merg pe stradă uneori cu loviturile mele ating oameni, oameni pe feţele cărora vezi bunătate, da bunătatea aia mincinoasă, dar bunătate şi totuşi asta înseamnă ceva  

şi cine te înţelege pe tine de aproape sau de la distanţă cel mai bine cine îşi aminteşte de tine provocându-şi de fiecare dată o migrenă cumplită

astăzi vineri sfârşit de decembrie mă gândesc la tine sunt atent la fiecare detaliu sap adânc în memorie fac şanţuri periculoase pentru propriul meu viitor dar nu-mi pasă mă gândesc intens la tine şi culmea toate farmaciile sunt închise astăzi încerc să mă exprim aşa cum ştiu eu mai curat şi  îmi închipui că-mi pun ţeava pistolului în gură şi fac şi eu ca vinicius – dau o gaură mică într-o gaură mare

 

  

Manoel de Oliveira & filmul omagiu ‘Belle Toujours’

                                        

Acest film este un omagiu adus lui Luis Bunuel & Jean-Claude Carriere.

Manoel de Oliveira ia două personaje din filmul lui Bunuel ‘Belle de Jour’ şi le pune în rolul de a trăi, 38 de ani mai târziu, drama unui straniu secret deţinut de personajul masculin, secret ce este de maximă importanţă pentru personajul feminin. După atâta timp cei doi se revăd, ea (în filmul lui Bunuel, Caterine Deneuve, acum Bulle Ogier) încercă să-l evite pe el, dar el o urmăreşte şi reuşeşte în final să-i atragă atenţia cu scopul de a-i dezvălui secretul. Henri Husson (Michel Piccoli) ce joacă în filmul original rolul de prieten al soţului lui Severine Serizy (a.k.a. Deneuve sau Ogier) fiind prezent la un concert de Dvorak o vede în sală pe Severine (acum cu 38 de ani mai în vârstă); îşi face curaj şi o invită la cină unde desigur va trebui să-i mărturisească totul; atmosfera devine oarecum tensionată; ea (acum văduvă) nu reuşeşte să afle nimic clar de la el; secretul continuă să existe pe măsură ce ei doi se încurcă şi mai mult în firul trecutului misterios.

La prima vedere acest film poate să pară o peliculă lentă, lipsită de acea vervă bunueliană; una în care poţi spune la final că Oliveira demontează povestea celor două personaje, că mai mult o prăfuieşte decât să o aducă în lumină. Oricum ar fi acest film, ce aş putea numi interesant la el, este un soi de ‘faţă-către-faţă’ dintre trecut şi prezent, o memorie ce se dezvăluie pe sine contra timpului epuizat.

Cum se instalează indiferenţa?

                                      

Într-adevăr, lucrurile sunt mereu într-o permanentă transformare! Timpul – cel mai complicat ‘subiect’: secundele se transformă în minute, minutele în…; un anotimp se transformă în alt anotimp, un om se naşte şi se spune că ‘evoluează’…devine altceva-altcineva, acelaşi om, dar totuşi altfel, diferit (crase banalităţi, dacă e să folosesc o cunoscută formulare); în genere acordăm atenţie lucrurilor nesemnificative, când de fapt (recunoaştem cu toţii, mai mult sau mai puţin) ar trebui să ne aplecăm doar asupra celor importante, sau celor vitale; ‘nesemnificativul’ cere şi consumă mult prea mult timp şi la fel de multă energie – în această poziţie, se pare că lucrurile pot fi în primul rând o “irosire”; irosim timp, energie, creaţie – astfel, ea devine neconstructivă, irosim respiro, neuroni, celule şi atomi ce, toate adunate într-o condiţie necesară, ne-ar putea face existenţa mai ‘suportabilă’. Din această perspectivă a transformării, mă întreb acum, ce am putea oare spune că se transformă în indiferenţă? Sau cum se instalează ea de multe ori atât de intempestiv, sau pe nesimţite?

Tind să cred că indiferenţa de cele mai multe ori este o simplă (sau excesiv de alambicată) digresiune; o deviere naivă, chiar infantilă, sau în unele cazuri foarte bine gândită, de la lucrurile pe care într-un timp le consideram ca fiind esenţialmente importante; este şi un proces al negaţiei, al ne-recunoaşterii, al ‘distanţării de’…; şi atunci se pune întrebarea, în definitiv, cum apare ea? în opinia mea, această digresiune apare printr-un dublu act, ramificându-se în două ‘instanţe’ – prima este cea bazată pe un act de voliţie, a doua fiind bazată pe un act involuntar (sau, mai accentuat, pe un act al inconştienţei).

Actul voliţiei referă la dorinţele şi afectele noastre; la voinţa ce ne dictează corect sau greşit motivele pentru care trebuie să fim indiferenţi, sau de ce ar fi mai bine sa fim aşa; eu doresc să fiu indiferent faţă de o boală anume, din cauză că pur şi simplu nu-mi mai pasă de viaţa mea actuală; există ceva în mine acum ce-mi spune să cedez; voinţa aceasta se poate transforma în inconştienţă (şi aici observăm o valenţă etică a indiferenţei) printr-o ‘neasumare completă, sau parţială’ a faptelor noastre – eu vreau să nu renunţ la fumat, nu-mi pasă ce se întâmplă cu organismul meu, sunt indiferent faţă de posibile consecinţe, eu nu-mi asum şi nu doresc să-mi asum viitoare boli sau degradări; în felul acesta s-ar putea spune că sunt inconştient (poate şi iresponsabil) – şi oare putem încadra această inconştienţă între bine şi rău? un alt lucru pe care îl putem formula răspicat, este că aceste ‘cazuri’ le-am putea declara oarecum izolate; din ele cu siguranţă putem construi şi alte ‘scenarii’. Cele două acte se aplică foarte bine şi în relaţiile dintre indivizi. Există însă o întrebare la care personal până în clipa asta nu am reuşit să găsesc răspuns: se poate oare ca idiferenţa să joace şi un rol strict pozitiv? întrebare la care momentan rămân indiferent…

Zonele de intersecţie (afforisme)

           

*Zonele de intersecţie sau de ‘interconectare’ sunt zonele cele mai sensibile ale parcursului existenţei noastre. Numesc ‘zone’ acele ‘spaţii din timp’ în care ne regăsim (fatalmente) într-un moment sau altul al vieţii.

*Un moment al vieţii este o clipă dilatată ‘din nimic’.

*Orice zonă de intersecţie acţionează indirect asupra memoriei printr-o ‘de-formare’.

*Memoria mea diferă într-un mod sau altul de memoria celuilalt, deoarece impactul intersecţiei dintre noi este relativ. Modul în care eu îl percep pe celălalt este cu siguranţă modul în care celălalt nu mă percepe pe mine. Doar efectul acestei intersecţii se imprimă în memorie.

*Percepţia celuilalt într-o zonă de intersecţie presupune prezenţa ‘nudităţii’ sale.

*O zonă de intersecţie nu are început sau sfârşit – este un moment compact al timpului, ţine doar de contingenţă, nu presupune nimic premeditat.

*Fiecare zonă de intersecţie referă la ‘umanitatea’ din noi (între a fi & a avea).

*Din propria experienţă: e cel mai probabil să ne intersectăm tocmai atunci când suntem în afara ‘deplinătăţii noatre individuale’.

*Într-o zonă de intersecţie psihozele şi suferinţele noastre se ameliorează.

*Zonele de intersecţie sunt în strânsă conexiune unele cu altele. Cu cât pânza e mai extinsă, cu atât mai mult cunoaşterea de sine este mai ferm pusă în funcţiune.

eu & tu & el & ea…sau dialogul generalizat

                                                

Scrisă pe fundalul atmosferei decembriste a anului 1989 – ‘eu & tu & el & ea…sau dialogul generalizat’ (publicată anul acesta la Humanitas în seriile de autor), este o carte cu profunde implicaţii politico-sociale pentru timpul în care a fost scrisă şi pentru modul în care referă la acel timp; cu scopul de a putea manifesta ceva real, nealterat de celebra cenzură comunistă, Mihai Şora a ales să-şi scrie cartea într-un stil codificat, destul de schematic per ansamblu (la nivel de frazare, desigur), şi astfel, a sperat să înşele vigilenţa şi absurda acoperire totală a sistemului; evident, aici este vorba de un atac bine formulat, pe alocuri reiterat în diverse forme sau formule, toate menite să scoată la suprafaţă (poate mai accentuat, sau cu mai multă responsabilitate) o ‘argumentare lucidă’ a ‘lipsurilor’ acelor vremuri. Personal, aceste lucruri din carte mă interesează mai puţin (sunt un veritabil ignorant al acelor vremuri din simplul motiv că nu “le-am trăit” în sensul tare al expresiei, aşadar, presupun că nu mă poate nimeni critica pentru acest lucru); în schimb, sunt interesat de chestiunile teoretice ce fac o trimitere nemediată la ideea de dialog, sau, cum numesc eu acest aspect, la ‘depersonalizare’; prin urmare, voi încerca mai departe să pun în discuţie câteva aspecte care mi s-au părut mai “luminoase” în carte (pentru interesul meu strict, deja menţionat) şi astfel voi pune în discuţie două capitole din lucrarea lui Şora.

În ‘Dialog şi înţelegere’, este precizat din start că dialogul presupune doi subiecţi liberi (aş spune, chiar doi în sensul de ‘eu’ & ‘tu’, adică în sens buberian, de ‘ich und du’) – “doi subiecţi liberi şi egali în demnitate (adică egalându-se fiecare cu propria-i statură, aşa cum e prefigurată aceasta în putinţa – de – a – fi a fiecăruia…)” întrebarea se pune: unde se produce contactul? contactul se produce într-un punct de convergenţă, cu precizarea, spune Şora, că această convergenţă este altceva decât ‘alinierea’, “căci nimic nu se transmite, la drept vorbind, în dialog – în afară de apel…” – iar apelul “se mulţumeşte să ‘cheme’ în direcţia unui subiect…”, a unuia liber; astfel, acest subiect este îndemnat (în lipsa unei constrângeri) la autorealizare, spune autorul. Dar ce presupune aceasta? Presupune o ‘întreită deschidere între interlocutor şi Lume, una făcută pe orizontală’, în opinia mea, este un fel ‘descoperire de sine prin ceea ce îţi/îmi este revelat’; aici ar trebui configurat un desen ce se găseşte la pag. 162; aşadar, dacă eu am deschiderea mea, şi interlocutorul meu, deschiderea lui, evident că trebuie să vorbim de un anume contact stabilit într-un mod specific – Şora spune: “Întâi şi întâi, avem comuniunea în faptul însuşi al acestor – din ambele părţi – întreite deschideri simultane, care-şi răspund tocmai una alteia. Căci interlocutorul tău stă în propria lui (întreită) deschidere, exact aşa cum tu, locutorul, stai într-a ta proprie”. În fond, tot acest dialog (trebuie spus, sau trebuia spus cât mai răspicat încă de la început) nu ar putea să existe ‘în afara’ libertăţii.

Acum câteva cuvinte despre ‘Eu & tu & el & ea…’ – “în termeni de ‘aproape’ şi ‘departe’, am avea pe de o parte cuplul eu-noi (aproapele) şi pe de altă parte grupul nediferenţiat (pentru că şi cel mai îndepărtat) ei/ele. Sau cum ar veni, noi şi ceilalţi”. Mai mult decât atât, relaţie dintre eu-tu (adică relaţia purtătoare de dialog) este una a ‘actului’ – între mine şi tine va exista mereu ceva ce ‘acţionează’, sau cum spune autorul, “departele nu are (încă) pentru noi un chip, aşa cum are aproapele. Chipul lui (pe care nu putem decât spera că-l are din plin pentru toţi cei care-i stau actualiter în faţă) este pentru noi un chip doar virtual. (Nu mă refer, bineînţeles, la îndepărtatul în spaţiu, al cărui chip am apucat să-l vedem, să-l ştim şi să-l iubim şi care de fapt este un ‘tu’ pentru noi, deşi absent). Iată de ce nenumăraţi ‘el/ea’ risipiţi în larga lume (sau înşiraţi pe vectorul viitorimii) constituie, pentru orice ‘eu’ veritabil, un inepuizabil rezervor de ‘tu’ virtual. Numai că acest ‘tu’ virtual nu se poate isca (la modul, bineînţeles, al virtualităţii) decât dacă, în prealabil, funcţionează din plin, in actu, puternicul model al unui ‘tu’ care să-ţi stea efectiv ‘în faţă’ (…) pe departele nostru, altfel spus, nu-l putem (virtual) iubi decât iubindu-ne cu adevărat (actual, adică; şi cu toate consecinţele ce decurg de aici) ‘aproapele’…da, aşa-i – căci legătura noastră cu ‘departele’ este o legătură de disponibilitate, care nu-i încă dăruire, ci doar putinţă de a te dărui…”

                      “Pentru mine, întâlnirea cu celălalt este o mare bucurie. Am această disponibilitate pentru întâlnire oricând…Întotdeauna sunt în dialog cu ceva sau cu cineva”. Mihai Şora