În fiecare duminică am obiceiul să schimb becurile în baie, în pivniţă şi pe holul de la intrare, e un obicei asfixiant, un obicei ce mă doboară atunci când mă simt şi eu mai bine şi mai în stare să fac ceva onorabil şi de folos. Noaptea, de multe ori după 9 sau 10 p.m. pornesc maşina cu aburi şi încerc să lucrez, să-mi ocup timpul cu ceva, să uit că exişti şi tu pe lumea asta şi că lumea asta e pe sfârşite cum spun specialiştii sau nebunii la TV în talk-show-uri ce vor să facă cât mai multă audienţă.
Dar spune-mi domnişoară, şoselele ca nişte cârpe murdare ce te aduc la mine, nu se scurtează ele instantaneu, nu sunt ele incredibil de ascultătoare, de neînchipuit ca o pană de curent tocmai când ai cea mai mare nevoie de lumină şi totul pare să meargă perfect? După ce schimb toate becurile şi mă asigur că totul e în ordine, mă aşez în fotoliu şi-mi pun documentarul despre Alejandro Gonzales Inarritu, mă scufund pur şi simplu în cel mai fecund principiu de regie, apoi tresar, îmi prepar ţigara din foi, am noroc că prietena mea cea mai bună, misionară în India, îmi trimite tot felul de plante şi licori pentru a mă face să-mi revin mai uşor din toate gros-planurile cu tine, când tu aveai părul foarte lung şi puţin cârlionţat la vârfuri, când miroseai atât de straniu şi plăcut a parfum Cartier şi fiecare ameţeală bruscă de-a mea o calculai dinainte cu atâta pricepere.
Simt că mă îmbolnăvesc şi mai tare în locul acesta şi ce-i interesant e că locul ăsta e groapa mea de obuz, e atelierul meu în care construiesc tot felul de obiecte şi maşinării pentru tine, în care învârt spiţele de la bicicletă cu gesturi oculte şi trag cu urechea la vecinul, cunoscut în zonă ca având puteri tămăduitoare. Am impresia mereu că peretele subţire se crapă şi mă dau singur de gol, eu puternicul, eu neatinsul de boală.
Însă până la urmă mă întreb, povestea mea nu poate fi povestea oricui? Şi-mi dau seama că nu poate fi, că toate rezervele mele în privinţa ta s-au transformat acum în fumigene greţoase, toxice chiar şi pentru plămânii mei obişnuiţi de mult cu greutatea tutunului.
Când suntem trişti şi mergem amândoi pe stradă, oamenii care trec pe lângă parcă sunt unşi cu tetraciclină, au cu toţii o culoare ciudată şi alunecă pe lângă noi lipsiţi de orice nuanţă de graţie, şinele ferate şi tomberoanele printre care înaintăm au şi acestea lungimi şi mirosuri diferite, chişcurile din tablă sunt acum pline de păcură, vatmanii dau la manivele în sensul opus, cărucioarele cu handicapaţi parcă au viteză mai mare, vechiului montagne russes îi lipseşte vagonetul nostru pe care am semnat amândoi cu rujul tău roşu: “R & D”, vezi? lumea e într-o curioasă schimbare. Pietrele funerare şi pavajul din cimitirul prin care ne întorceam spre casă au devenit şi astea construcţii de sticlă, păzite de oameni mascaţi, îmbrăcaţi în negru, ce te îndeamnă să o iei pe acolo, e mai bine, ştiu ei ce spun, să nu-ţi faci griji, în cimitir ajung doar oamenii răi.
Încă mai am răbdare să aştept, îmi fixez toate ceasurile electronice să sune în acelaşi timp, îmi şterg picăturile de sudoare, mă asigur că energia electrică nu mai face figuri şi sper să-mi deranjezi în curând liniştea zimţată, să faci din mine povestea unei decadenţe împachetate frumos, aranjate cu eleganţă pe primul raft din vitrină.
Pentru cine nu ştie, iubita mea în loc de rochia ei lungă şi mulată pe corp, are sub capotă aisberguri în loc de sâni rotunzi, fabrici de lapte şi companii telefonice cu un singur abonat, are o bună circulaţie a sângelui, iubita mea se scălâmbăie ca un copil alintat şi intră într-o ceaţă a ei personală din care e foarte dificil să o mai scoţi. Aşa e ea în nopţile în care nu trebuie să se întâmple nimic, un traveling de 50 şi ceva de kilograme peste mine, oprindu-mi respiraţia, secţionându-mi corneea, până când o trec pe pilot automat şi începe să răsufle uşor, îşi închide ochii înfricoşaţi de înmormântare, îşi îndreaptă spatele şi rămânem amândoi neclintiţi ca nişte reziduuri industriale.
