o muzică latentă (poem)

 

                           nu din toate direcţiile,

                           oricum, în faţa acestei singurătăţi scămoşate

                           nu poţi să rămâi rece şi calm

 

 

                           după ce am reparat difuzoarele,

                           printre unde, fractali şi mult fum,

                           a început în sfârşit să se audă şi

                           cântecul era spectaculos,

                           nimic inventat, doar sunete şi cuvinte

                           ca nişte secvenţe dintr-un film dogma

 

 

                           noaptea, pe muzica asta îmi curăţ

                           toate rănile, tocmai pe muzica asta fac

                           din mine dirijorul care abia mai gesticulează –

                           conectez bobinele şi imediat închid ochii

 

 

                           iar dimineaţa, când carnea încă mă suportă,

                           mă sprijin elegant de balerinele din porţelan,

                           dau cearşaful la o parte şi foarte, foarte încet, mă

                           aşez lângă tine

şi asta e tot un fel de atingere (poem)

 

 

 

fumegând, cu degetele răsfirate pe pielea ta, exult la fiecare surâs de-al tău rarisim şi ştiu că

            nicio revoluţie n-o să mă apropie mai mult de tine, o să mă ridic de aici ca un gimnast la început de carieră şi o să-ţi desfac părul numai pentru mirosul pe care soarele zilnic ţi-l imprimă

eu sunt o maşinărie avansată, o staţie de epurare cu motoraşe şi multă zgură, cu plopi şi crengi lăsate să crească pe apă,

            sunt raftul cu diamante în care domnişoarele finuţe îşi scaldă ochii înceţoşaţi de frumuseţe sau poate nesomn

            dar tu?

mai bine trist decât cu spatele încovoiat de o greutate neînţeleasă, pentru tine oricum aş şlefui diamante şi pietre de râu, ştiind, fără îndoială, că nicio revoluţie de-a mea nu o să te aducă mai aproape, de fapt, mai aproape de atât nu se poate

 

 

 

 

 

 

 

 

Un spectru al seducţiei

  

                                                                      pentru domnişoara Alexandra,

 

 

Şi totuşi, eu am puterea de a pune capăt fricii. În mine se inversează infinit tristeţea când te apropii cu un trup aproape de nevăzut – în mine se precipită întunericul şi imediat claritatea –

 

şi îţi vorbesc scrâşnit, abisal – cu o dureroasă dublură pe faţă, merg pe culoar dintr-o încăpere în alta

 

pretutindeni focul o să ardă mocnit, pâlpâind ca rana unui muribund în noapte – venirea în lumină este o întrupare a noastră. Sufletul tău este unda, nimic altceva decât unda ce acţionează violent asupra unui secret care urmează să fie dezvăluit şi afli că ai să repeţi mişcarea într-o alură plutitoare, cu voalul pe tine, gâfâind extatic

 

prin încăperile slab luminate

sufletul ei –

înţelege perfect, ai putea crede,

lucruri perfecte, zâmbete tari şi porţii de aer rarefiat

dar tocmai sus

se străduieşte să adoarmă

cu trupul ei subţire

cu mâinile ca nişte molii purtate de vânt

 

nu se teme de frigul din Copenhaga

şi nici de păsările lui Hitchcock,

în schimb ea pluteşte pe vârfuri

ca şi cum frumuseţea ei ar topi

valul imens de praf –

fiecare secvenţă a realităţii îmi

apare ca un portret cu tine,

umblu pe sub zidurile tale ca

un fir subţire de ceaţă, abia

acum învăţ să mă pierd

lovindu-mă, ai să spui,

nu de întuneric, ci de un soare

sleit –

doar aşa să pot căuta adăpost

pe scoarţa ta cerebrală,

de unde sărutul se înalţă ca un

animal înfrigurat, ca un al doilea

strat de piele                            

târziu în noapte, aproape de adevăr

    

 

noaptea târziu, înfrigurat, el va încerca să-şi odihnească ochii, dezamăgit până şi de cel mai simplu adevăr 

se va apropia stingher de colţul încăperii crezând că are tot timpul la dispoziţie, va stinge becul şi va aprinde fitilul, mâhnit şi tăcut, printre egrasii şi umbrele de pe ziduri, va desluşi chipul ei care aleargă prin cameră, goleşte sertarele şi răstoarnă diferite obiecte, întrebând de pânza imaculată, fără nicio urmă  de atingere  

în curând am să plec, îi spun – aşa cum am venit, din întâmplare, nu e nimic maliţios în gestul acesta, probabil doar întunericul mai dă în clocot când scurm în straturile protectoare ale inimii cu acest ultim semn –  

plângând poate ca Rebecca del Rio (trupul cade şi ţeasta loveşte podeaua) la finalul unui traseu de neînchipuit

poem scris după 4 luni, revin

scurtă apropiere. numai aşa lucrurile revin la normal.

ai spus că asta nu e o simplă pană de curent

 

 

admirăm ceea ce nu trebuie admirat, pentru un colţ de umbră admirăm dimineţile prăfuite –  până rămâi pe întuneric şi ţi se face frică şi mi se face silă şi asta mă ajută să-ţi simt gustul mai bine, sunt momente când înghit în sec şi devin sobru

 

noi trebuia să păstrăm secretul ăsta, să nu ştie nimeni de el, se pare că acest surplus de energie nu funcţionează, de pildă aseară am rămas iarăşi fără lumină

 

e necesar să mă adun în mine în plutoane, în mulţimi de păcătoşi pe care doar eu să-i analizez, dar ce spun, ăsta e un drept câştigat cu umilinţă şi uitare

 

tu ai încheieturile frumoase şi o eşarfă roşie-roşie, unghiile lungi şi crăpate, eu abia urc scările şi când ajung sus încetinesc şi te caut pe tine, mai ales în serile când stăm pe întuneric, când spui că asta nu e o simplă pană de curent e viaţa ce se pune cu forţa înaintea mea şi-mi ordonă: fă asta, fă aia, nu sta pe loc, mişcă-te pentru ca lucrurile să nu treacă pe lângă tine degeaba, nu ai nicio cicatrice, eşti sau nu bărbat, hai demonstrează-mi ce eşti, nu-ţi mai scărpina cu atâta graţie circumvoluţiunile alea – tabloul electric crapă sub presiunea ţevilor din perete

 

            am tăcut o clipă, am ştiut că trebuie să mă apropii de tine să fiu şi eu un fel de prelungire roşie a eşarfei tale, stând pe spate într-un câmp cu maci, invadat de gâze ale serii