Dans cu spatele în întuneric este una dintre acele cărţi care îţi dau la lectură senzaţia că nu eşti suficient de pregătit pentru a pătrunde toate înţelesurile, sensurile, trimiterile, pentru a developa toate imaginile, construite minuţios, succedate fantomatic.

Trauma depăşeşte pojghiţa visceralităţii, diseminându-se în reţeaua fragilă, dar fertilă, a unei psihologii maniacale. Rezultă un decor halucinant, patologic, în care delirul şi viziunile personajului, aflat pe rând la diferite vârste şi momente psihologice, întreţes o poveste fascinantă despre viaţă ca experienţă unică şi singulară în fiecare secundă, cu fiecare decizie luată. Este o carte care te intimidează şi te obsedează de la prima lectură. O carte a lumilor posibile sau a lumilor ucise, pe care v-o recomand cu căldură.

Cu o scriitură analitică, extrem de personalizată, diferită de cea a tuturor poeţilor contemporani valoroşi, bătrâni sau tineri, Radu Ianovi dă în această carte măsura talentului unui foarte bun poet, unul care, la fel ca cititorul care se aventurează în textul său, nu mai poate da înapoi. – Cosmin Perţa

Dacă mi-aş imagina dintr-o dată că nu sunt aici

şi că patul arde încet pe terasă, holurile din viaţa

de ieri le-aş vedea prăbuşite în semn de ieşire:

era ceva mai devreme care n-a reuşit să-mi atingă

retina, o mişcare spontană şi silueta şobolanului,

prins între două fisuri în faleză

nici măcar inima (vezi: bătăile inimii pe obrazul jilav)

cineva te înţelege (dacă începe să plouă şi degetele

alunecă pe sub valuri)

Mai bine să-mi dai un cadru distant (trupul tău) pe care

să-l apropii cu degetul pe ecran (vezi: pe nisip)

Dresorul s-a gândit toată noaptea,

cum e să fii o flacără mică pentru încălzit teracota

sau o cârpă de praf uitată în debaraua cu haine

păstrate la naftalină

nimic nu se pierde

când

muzica ne ţine în picioare

sau

să-ţi aminteşti de locul în care soarele a iradiat încet

pe sub unghii

să ştii că nu mai există nicio scăpare

de aici

dintre atâtea arcuri stricate

să vezi acordeonul pe calea ferată şi lângă el trupul

femeii, capul ei aşezat în palme, părul desfăcut

să iei instrumentul şi să-l arunci cât mai departe

oare cum e să n-ai nicio vină

Seara alerg pe lângă bazinul de înot şi-mi las pielea de pe gât să respire,

primesc veşti de la oameni pe care credeam că i-am uitat şi înainte să

cobor între scânduri păşesc atent pe covor, Alexi Murdoch tremură în

difuzor ca un fluture care se zbate în abajurul veiozei

din tot ce-am avut şi mi s-a părut imposibil vreau să păstrez numai

mănuşa de box şi greutatea unui pumn care atârnă de corp ca

o sfoară, să iau tot ce-i al meu, tot ceea ce cred că-mi aparţine,

grămăjoara de aşchii şi senzaţia de apăsare din stomac – să

părăsesc încăperea în care am dansat pe întuneric

iar ei să repare tabloul electric şi dintr-o dată să pornească toate

prin casă

unii sunt doar piese de schimb pentru o maşinărie

în care foarte puţini mai au curajul să creadă

acum că pot să am grijă de mâini răsucite la spate

– teatrul din mintea mea, plaja, mişcările

mele şi nimeni care să le adune  pe toate –

trupul meu stă atârnat de o privire puţin confuză şi

nopţile pe care cu greu le înghit au un praf roşu al lor,

blitzuri stridente şi muzica degetelor înmuiate în lapte

nu mă ascultă, praful se ridică în plămâni, ei stau

nemişcaţi în lumea lor şi de aici din ultimele rânduri,

îi văd cum aleargă pe scenă dintr-un colţ în altul, leşină,

se ridică, îşi dau ochii peste cap şi – într-o lume în

care oamenii cred că Dumnezeu păzeşte un buton

de unde declanşează pene de curent şi lasă oraşul

în beznă – prevăd faza cu scena care sare în aer

şi ne lasă muţi printre atâţia pumni strânşi la piept,

prietenii, părinţii, fiecare e un ospiciu al propriilor

neajunsuri – departe de ei, în altă lume, pentru

mine o zi nu începe ca o explozie oarecare însă

fiecare noapte se termină ca stingerea unui incendiu