*When Nietzsche Wept (2007 / regie Pinchas Perry): nu am citit cartea, urmează să o fac, poate reuşeşte să mă convingă; filmul l-am văzut recent şi m-a lăsat rece; nu pot spune prea multe pentru că nu ştiu cât de mult respectă textul cărţii; pe scurt - doctorul vienez Josef Bruer se întâlneşte cu filosoful Friedrich Nietzsche şi încearcă pe acesta din urmă să-l scoată dintr-o profundă depresie; nu reuşeşte să facă acest lucru, dimpotrivă, mai rău îl adânceşte în ea; ‘rolurile’ la un moment dat se schimbă, şi Nietzsche la rugămintele doctorului, ajunge să-l trateze pe acesta, folosindu-se de ‘mentalitatea sa filosofică’; există câteva scene în film în care îl putem vedea pe renumitul părinte al psihanalizei, Sigmund Freud, în tinereţea sa; Freud este confidentul doctorului; per ansamblu, filmul este melodramatic, exagerat, artificial; cinismul autentic nietzschean este transformat de multe ori într-un patetism ridicol, aproape feminizat. Armand Assante dezamageste complet.
*Manderlay (2005 / regie Lars Von Trier): filmul acesta face parte din trilogia americană a lui von Trier şi este continuarea binecunoscutului şi apreciatului criticii, Dogville (2003). În 1933, după ce pleacă din Dogville, călătorind împreună cu tatăl său şi grupul lui de gangsteri prin sudul statelor unite, Grace (care nu mai este jucată de data aceasta de Nicole Kidman – unul din marile minusuri ale filmului) vede într-o aşezare numită Manderlay, un sclav pregătit pentru a fi pedepsit; se pare că sclavagismul fusese de ceva timp abolit, dar aici încă mai era acceptat; ea se decide să rămână în orăşel pentru a le schimba locuitorilor părerea despre democraţie; dar în curând, ea va afla cruda realitate economică şi socială a locului respectiv. Declarat de unii extrem de anti-american, în opinia mea acest film pierde foarte mult printr-un joc actoricesc cu mult inferior celui din Dogville şi prin faptul că pune destul de puţin accentul pe o latură morală. Se sperăm că ultima parte, Washington (anunţată în 2009) va finaliza această lungă ‘traumă’ oferind şi o ieşire mai clară din amalgamul de semnificaţii.
*L’ enfant (2005 / regie Jean-Pierre & Luc Dardenne): trebuie menţionat încă de la început – acest film a luat Palme D’Or la Cannes. L’ enfant este o socio-dramă cu acţiunea în Seraing, un oraş din Belgia. Bruno este un tânăr ce face aproape orice pentru a supravieţui pe străzi – fură şi jefuieşte oameni pentru a-şi putea procura mâncarea zilnică şi plata unei camere pentru noapte; Bruno are o relaţie cu Sonia de unde va rezulta şi un copil, Jimmy; pentru a face rost de bani, Bruno vinde copilul pentru ca apoi să fie nevoit să-l recupereze; rămaşi iar fără bani cei doi se aventurează în tot felul situaţii riscante de viaţă – cum vor ieşi ei în final din aceste situaţii? Fraţii Dardenne au încercat în acest film realizarea unei drame sobre, realiste, imprevizibile – folosind cadre fixe, uneori bine alese (în care lipsa unei coloane sonore capătă sens), dar toate acestea împreună fiind la rândul lor lipsite de ceva esenţial – valenţele artistice – acestea lipsesc aproape total din film, banalizând într-un fel acţiunea filmului, oricât de realistă s-ar dori ea să fie. Din acest punct de vedere filmul este o simplă (chiar simplificată) incursiune în viaţa unor 3 fiinţe umane; există intuitiv un mare minus al filmului, unul ce poate fi sesizat sau identificat doar urmărind filmul.
