“The test of whether it’s poetry, is: does it sound beautiful when you say the words over, in your mind or your voice, with no skilled performer, no music, just the sounds and meanings in the words themselves”, Robert Pinsky
Rainer Werner Fassbinder (n. 31 mai, 1945 – d. 10 iunie, 1982) – regizor, scenarist şi actor german. Fassbinder a fost unul dintre membrii reprezentativi ai Noului Cinema German. De la vârsta de 21 de ani, Fassbinder a făcut aproape 40 de filme în 15 ani de carieră, plus numeroase piese de teatru şi drame TV. Lucrând simultan în teatru şi film, cineastul şi-a creat propriul stil din fuziunea celor două forme de artă. Primele sale 10 filme sunt caracterizate printr-un “self-conscious and assertive formalism”. Influenţat de Jean-Luc Godard, Jean-Marie Straub şi de teoriile lui Bertolt Brecht, aceste filme sunt de un stil auster şi minimalist. În toată această perioadă Fassbinder şi-a dezvoltat propriile metode rapide de lucru. În cea mai prolifică perioadă a sa, cineastul german a făcut filme controversate despre “sălbăticia” umană, cum sunt Pioneers in Ingolstadt (1971) şi Whity (1971).
Cam în perioada în care lucra la ultimul său film, Querelle (1982), se pare că acesta devenise dependent de cantităţi mari de droguri şi alcool pentru a-şi menţine stilul original. Această dependenţă va fi în final şi cauza morţii sale subite – infarct datorat unei interacţiuni letale dintre somnifere şi cocaină. Cei ce l-au găsit mort au precizat că regizorul avea lângă el scenariul ce avea să devină următorul său film, Rosa Luxemburg.
Proiectat în premieră în cadrul Cannes Film Festival (2007), 'Absurda' este un film despre memorie şi nocturne. Pentru cei deja obişnuiţi cu 'universul lynchesc' şi cu temele şi abordările sale curente, acest film (mai mult sau mai puţin conceptual) va avea cu siguranţă efectul scontat. Crezi că ştii la ce să te aştepţi, dar întotdeauna îţi este servit ceva diferit.
Pentru cei care cunosc cinematograful lui WKW, acest scurt va fi probabil o altă dovadă de ‘revoluţie cinematografică’. Pentru necunoscători, sper să reprezinte măcar o deschidere către cinematograful de artă contemporan. Enjoy.
Takashi Miike(三池 崇史,Miike Takashi?) (born August 24, 1960) is a highly prolific and controversial Japanesefilmmaker. He has directed over seventy theatrical, video, and television productions since his debut in 1991. In the years 2001 and 2002 alone, Miike is credited with directing fifteen productions.
Themes of his work
Miike has garnered international notoriety for depicting shocking scenes of extreme violence and bizarre sexual perversions. Many of his films contain graphic and lurid bloodshed, often portrayed in an over-the-top, cartoonish manner. Much of his work depicts the activities of criminals (especially yakuza) or concern themselves with non-Japanese living in Japan. He is known for his black sense of humor and for pushing the boundaries of censorship as far as they will go.
It should be noted that, despite his somewhat notorious reputation, Miike has also proven himself to be capable of directing lighthearted children’s films (Zebraman, The Great Yokai War), touching period pieces (Sabu), and subdued, moving pictures such as the road movieThe Bird People in China. Even in his more violent work, he is given to moments of surprising sentimentality, as in Dead or Alive 2. His dabbling in every sort of genre and emotional range is a testament to his versatility as a director, though a lot of his output is genre-defying. For example, The Happiness of the Katakuris is an unconventional farcical musical-comedy-horror involving a bizarre claymation sequence, zombies and b-movie pastiches.
Other less controversial works include Ley Lines and Agitator, character-driven, serious crime dramas. Graveyard of Honor (2002) is a remake of the 1975 Kinji Fukasaku film by the same name. Andoromedeia, perhaps one of his less renowned films, is a teen drama starring the J-pop girl-band SPEED.
Critics have sometimes noted the puzzling discrepancy of Miike’s artistic development noting that he appears to be simultaneously becoming more radical and more mainstream a director. Films like One Missed Call are his most commercial works to date while films like Izo and the “Box” segment in Three… Extremes are less accessible and target arthouse audiences and fans of extreme cinema.
Despite Miike’s voluminous output, it would be erroneous to consider him a dilettante or a director for hire. Academics have recognized Miike as an auteur, noting much depth as well as stylistic and thematic consistency in his body of work. Reoccurring themes and imagery in his work include reincarnation, birds, family, chaos and order. Films like Visitor Q and Izo are highly philosophical beneath their violent, taboo-laden exterior. This mingled with his imaginative and often idiosyncratic cinematography makes his work instantly recognizable regardless of the genre he works in.
Jodorowsky este unul dintre puţinii cineaşti cu pretenţii mistico-filosofice; în acelaşi timp, este unul dintre puţinii “poeţi ai marelui ecran”. Abordând o manieră lugubră, suprarealistă, simbolică de a face film, J. vituperează cinematografic pe teme bine circumscrise, alese din viaţa omului cu aspiraţii (non) spiritualiste. Autorul face filme despre OM, omul aşa cum este reprezentat în lume, aruncat în lume de nevoia magistrală a existenţei sau inexistenţei unei divinităţi supreme în viaţa sa. Agnosticismul este o parte integrantă în cinematograful lui Jodorowsky. RĂUL este mereu funcţional şi îşi face simţită prezenţa prin mereu cumplita vărsare de sânge; un “sânge sfânt”, un sânge ce curge pentru un soi de mântuire, una cât se poate de umană.
