Chaplin’s Walk (varianta în engleză pentru New York)

for Mari, the becoming actress

            “Life is a tragedy when seen in close-up, but a comedy in long-shot” (Charles Chaplin)

 

we hold hands and walk like Chaplin

when people ask us why are we doing this,

we answer:”this is the elementary circus”,

our barren ground, our right to choose to

unleash small revolutions

on the back street full of dewless leaves

and car oil, anywhere, on the sidewalk,

on the brink of some buildings, around

the signal lights, runing beside bluecoats,

beggars, cyclists, thieves, workers and

other places, we hold hands and walk

like Chaplin

in the watch face the sun seems to be

a blow in the eyes, we take out our watches,

we put them in our pockets and walk like

Chaplin

a limousine draws near the border stone

and runs forward on the same track, a voice

similar to the voice on the phone can be heard

from inside saying: “you see, living like this

is not impossible…”

you are a serious-minded actress, you know the cabaret,

the lipstick, the panty hose, the corset, the shoes, the

entire props, you can play the sand on the ocean floor,

the parasite, the meteorite, the electrical filament,

I’m a tiny black mouse, a bosh hawker, I know how

to reinvent the bankruptcy, to take a drill press

and make a hole in the atmosphere and then to

grab your hand and walk like Chaplin

Diana (ultimul poem)

                     

“…împreună cu flacăra de sudură”

Eram pe strada Războieni, drumul era în lucru, uneori părea să fie bătătorit de compresoare, aşa mi se părea că aud noaptea târziu, când adormeam cu geamurile deschise imediat după ce terminam diferite treburi mărunte şi uneori mă trezeam brusc, cu gura uscată şi pleoapele lipite de somn.

Diana venea dinspre parcul mare pe o stradă ce se intersecta cu a mea, eu stăteam pe marginea drumului, ea îmi trecea prin faţă schiţând un zâmbet şters şi nu apucam să o privesc îndelung, să mă satur, că muncitorii puneau în funcţiune aparatele lor şi flacăra de sudură mă scotea din ţâţâni, vedeam totul într-o ceaţă roşie, Diana trecea mai departe, nu privea niciodată înapoi.

Acum Războieni-ul e o platformă moartă, cu alte dărâmături şi alte canalizări înfundate, casele au devenit toate puncte de atracţie, bordeluri, baruri şi terase de lux, scările de bloc sunt acum cabinete de avocatură, cofetării, cabinete stomatologice, şi internet caffe-uri, birouri de administraţie şi second-hand-uri jegoase.

Diana nu mai trece pe aici, în prezent e o siluetă epuizată, remorcată de mintea mea ce nu ştie să uite, să pună punct. Cei mai mulţi o văd pe partea cu Cafe du Theatre, cu cinematograful Central în care mi-am distrus toţi pantalonii şi am tocit toate husele scaunelor, cu cele câteva exchange-uri patronate de interlopi, după care traversează, intră în magazinul Luceafărul, urcă cu scara electrică şi se pierde în mulţimea de capete aplecate.

poem: nopţile în care nu trebuie să se întâmple nimic (şi totuşi se întâmplă…)

                                          

În fiecare duminică am obiceiul să schimb becurile în baie, în pivniţă şi pe holul de la intrare, e un obicei asfixiant, un obicei ce mă doboară atunci când mă simt şi eu mai bine şi mai în stare să fac ceva onorabil şi de folos. Noaptea, de multe ori după 9 sau 10 p.m. pornesc maşina cu aburi şi încerc să lucrez, să-mi ocup timpul cu ceva, să uit că exişti şi tu pe lumea asta şi că lumea asta e pe sfârşite cum spun specialiştii sau nebunii la TV în talk-show-uri ce vor să facă cât mai multă audienţă.

Dar spune-mi domnişoară, şoselele ca nişte cârpe murdare ce te aduc la mine, nu se scurtează ele instantaneu, nu sunt ele incredibil de ascultătoare, de neînchipuit ca o pană de curent tocmai când ai cea mai mare nevoie de lumină şi totul pare să meargă perfect? După ce schimb toate becurile şi mă asigur că totul e în ordine, mă aşez în fotoliu şi-mi pun documentarul despre Alejandro Gonzales Inarritu, mă scufund pur şi simplu în cel mai fecund principiu de regie, apoi tresar, îmi prepar ţigara din foi, am noroc că prietena mea cea mai bună, misionară în India, îmi trimite tot felul de plante şi licori pentru a mă face să-mi revin mai uşor din toate gros-planurile cu tine, când tu aveai părul foarte lung şi puţin cârlionţat la vârfuri, când miroseai atât de straniu şi plăcut a parfum Cartier şi fiecare ameţeală bruscă de-a mea o calculai dinainte cu atâta pricepere.

Simt că mă îmbolnăvesc şi mai tare în locul acesta şi ce-i interesant e că locul ăsta e groapa mea de obuz, e atelierul meu în care construiesc tot felul de obiecte şi maşinării pentru tine, în care învârt spiţele de la bicicletă cu gesturi oculte şi trag cu urechea la vecinul, cunoscut în zonă ca având puteri tămăduitoare. Am impresia mereu că peretele subţire se crapă şi mă dau singur de gol, eu puternicul, eu neatinsul de boală.

Însă până la urmă mă întreb, povestea mea nu poate fi povestea oricui? Şi-mi dau seama că nu poate fi, că toate rezervele mele în privinţa ta s-au transformat acum în fumigene greţoase, toxice chiar şi pentru plămânii mei obişnuiţi de mult cu greutatea tutunului.

Când suntem trişti şi mergem amândoi pe stradă, oamenii care trec pe lângă parcă sunt unşi cu tetraciclină, au cu toţii o culoare ciudată şi alunecă pe lângă noi lipsiţi de orice nuanţă de graţie, şinele ferate şi tomberoanele printre care înaintăm au şi acestea lungimi şi mirosuri diferite, chişcurile din tablă sunt acum pline de păcură, vatmanii dau la manivele în sensul opus, cărucioarele cu handicapaţi parcă au viteză mai mare, vechiului montagne russes îi lipseşte vagonetul nostru pe care am semnat amândoi cu rujul tău roşu: “R & D”, vezi? lumea e într-o curioasă schimbare. Pietrele funerare şi pavajul din cimitirul prin care ne întorceam spre casă au devenit şi astea construcţii de sticlă, păzite de oameni mascaţi, îmbrăcaţi în negru, ce te îndeamnă să o iei pe acolo, e mai bine, ştiu ei ce spun, să nu-ţi faci griji, în cimitir ajung doar oamenii răi.

Încă mai am răbdare să aştept, îmi fixez toate ceasurile electronice să sune în acelaşi timp, îmi şterg picăturile de sudoare, mă asigur că energia electrică nu mai face figuri şi sper să-mi deranjezi în curând liniştea zimţată, să faci din mine povestea unei decadenţe împachetate frumos, aranjate cu eleganţă pe primul raft din vitrină.

Pentru cine nu ştie, iubita mea în loc de rochia ei lungă şi mulată pe corp, are sub capotă aisberguri în loc de sâni rotunzi, fabrici de lapte şi companii telefonice cu un singur abonat, are o bună circulaţie a sângelui, iubita mea se scălâmbăie ca un copil alintat şi intră într-o ceaţă a ei personală din care e foarte dificil să o mai scoţi. Aşa e ea în nopţile în care nu trebuie să se întâmple nimic, un traveling de 50 şi ceva de kilograme peste mine, oprindu-mi respiraţia, secţionându-mi corneea, până când o trec pe pilot automat şi începe să răsufle uşor, îşi închide ochii înfricoşaţi de înmormântare, îşi îndreaptă spatele şi rămânem amândoi neclintiţi ca nişte reziduuri industriale.

‘Bluebird’ & ‘The Secret of my Endurance’, videopoems by Charles Bukowski

Charles Bukowski, born in 1920, began writing at a young age and was first published in the 1940s. Then Bukowksi gave up writing for the world of work and bars, not publishing, not writing, so the myth goes, for nearly twenty years. Ten of those years were spent roaming from odd job to odd roominghouse from the East coast to the West. The other ten years, Bukowski worked for the United States Postal Service in Los Angeles, a job that took no effort except for the strength to show up and the patience to perform mindless operations. During that time, his life bordered on insanity and death, two prevalent themes in his writing. According to his own myth making, Bukowski returned to writing the day that he quit the Postal Service, but his bibliography shows that indeed, he had been publishing several years before that.

Samurai Song, videopoem by Robert Pinsky

Alături de Charles Bernstein, Charles Wright, Charles Simic, Robert Haas (aceştia fiind în opinia mea cei mai importanţi), Robert Pinsky este unul dintre cei mai de seamă poeţi americani contemporani. Pinsky iese în evidenţă cu un discurs poetic extrem de detaliat, pe alocuri ermetic, confuz, relativ sobru. Autenticismul lui Pinsky este unul eminamente “pre-lucrat”, acesta preferând astfel să împrumute din realitate doar acele elemente “tari” sau constitutive pentru poezie. Autorul foloseşte cele câteva metafore doar pentru a structura şi accentua imaginile şi sensul elementelor realităţii din poezie. “Samurai Song” este “un poem de putere”. Încercaţi să-i priviţi cu atenţie faciesul în timp ce recită, cam ce vă spune…?