unii sunt doar piese de schimb pentru o maşinărie
în care foarte puţini mai au curajul să creadă
acum că pot să am grijă de mâini răsucite la spate
– teatrul din mintea mea, plaja, mişcările
mele şi nimeni care să le adune pe toate –
trupul meu stă atârnat de o privire puţin confuză şi
nopţile pe care cu greu le înghit au un praf roşu al lor,
blitzuri stridente şi muzica degetelor înmuiate în lapte
nu mă ascultă, praful se ridică în plămâni, ei stau
nemişcaţi în lumea lor şi de aici din ultimele rânduri,
îi văd cum aleargă pe scenă dintr-un colţ în altul, leşină,
se ridică, îşi dau ochii peste cap şi – într-o lume în
care oamenii cred că Dumnezeu păzeşte un buton
de unde declanşează pene de curent şi lasă oraşul
în beznă – prevăd faza cu scena care sare în aer
şi ne lasă muţi printre atâţia pumni strânşi la piept,
prietenii, părinţii, fiecare e un ospiciu al propriilor
neajunsuri – departe de ei, în altă lume, pentru
mine o zi nu începe ca o explozie oarecare însă
fiecare noapte se termină ca stingerea unui incendiu
