pentru domnişoara Alexandra,

 

 

Şi totuşi, eu am puterea de a pune capăt fricii. În mine se inversează infinit tristeţea când te apropii cu un trup aproape de nevăzut – în mine se precipită întunericul şi imediat claritatea –

 

şi îţi vorbesc scrâşnit, abisal – cu o dureroasă dublură pe faţă, merg pe culoar dintr-o încăpere în alta

 

pretutindeni focul o să ardă mocnit, pâlpâind ca rana unui muribund în noapte – venirea în lumină este o întrupare a noastră. Sufletul tău este unda, nimic altceva decât unda ce acţionează violent asupra unui secret care urmează să fie dezvăluit şi afli că ai să repeţi mişcarea într-o alură plutitoare, cu voalul pe tine, gâfâind extatic

 

prin încăperile slab luminate

sufletul ei –

înţelege perfect, ai putea crede,

lucruri perfecte, zâmbete tari şi porţii de aer rarefiat

dar tocmai sus

se străduieşte să adoarmă

cu trupul ei subţire

cu mâinile ca nişte molii purtate de vânt

 

nu se teme de frigul din Copenhaga

şi nici de păsările lui Hitchcock,

în schimb ea pluteşte pe vârfuri

ca şi cum frumuseţea ei ar topi

valul imens de praf –

fiecare secvenţă a realităţii îmi

apare ca un portret cu tine,

umblu pe sub zidurile tale ca

un fir subţire de ceaţă, abia

acum învăţ să mă pierd

lovindu-mă, ai să spui,

nu de întuneric, ci de un soare

sleit –

doar aşa să pot căuta adăpost

pe scoarţa ta cerebrală,

de unde sărutul se înalţă ca un

animal înfrigurat, ca un al doilea

strat de piele