pentru domnişoara Alexandra,
Şi totuşi, eu am puterea de a pune capăt fricii. În mine se inversează infinit tristeţea când te apropii cu un trup aproape de nevăzut – în mine se precipită întunericul şi imediat claritatea –
şi îţi vorbesc scrâşnit, abisal – cu o dureroasă dublură pe faţă, merg pe culoar dintr-o încăpere în alta
pretutindeni focul o să ardă mocnit, pâlpâind ca rana unui muribund în noapte – venirea în lumină este o întrupare a noastră. Sufletul tău este unda, nimic altceva decât unda ce acţionează violent asupra unui secret care urmează să fie dezvăluit şi afli că ai să repeţi mişcarea într-o alură plutitoare, cu voalul pe tine, gâfâind extatic
prin încăperile slab luminate
sufletul ei –
înţelege perfect, ai putea crede,
lucruri perfecte, zâmbete tari şi porţii de aer rarefiat
dar tocmai sus
se străduieşte să adoarmă
cu trupul ei subţire
cu mâinile ca nişte molii purtate de vânt
nu se teme de frigul din Copenhaga
şi nici de păsările lui Hitchcock,
în schimb ea pluteşte pe vârfuri
ca şi cum frumuseţea ei ar topi
valul imens de praf –
fiecare secvenţă a realităţii îmi
apare ca un portret cu tine,
umblu pe sub zidurile tale ca
un fir subţire de ceaţă, abia
acum învăţ să mă pierd
lovindu-mă, ai să spui,
nu de întuneric, ci de un soare
sleit –
doar aşa să pot căuta adăpost
pe scoarţa ta cerebrală,
de unde sărutul se înalţă ca un
animal înfrigurat, ca un al doilea
strat de piele
