noaptea târziu, înfrigurat, el va încerca să-şi odihnească ochii, dezamăgit până şi de cel mai simplu adevăr
se va apropia stingher de colţul încăperii crezând că are tot timpul la dispoziţie, va stinge becul şi va aprinde fitilul, mâhnit şi tăcut, printre egrasii şi umbrele de pe ziduri, va desluşi chipul ei care aleargă prin cameră, goleşte sertarele şi răstoarnă diferite obiecte, întrebând de pânza imaculată, fără nicio urmă de atingere
în curând am să plec, îi spun – aşa cum am venit, din întâmplare, nu e nimic maliţios în gestul acesta, probabil doar întunericul mai dă în clocot când scurm în straturile protectoare ale inimii cu acest ultim semn –
plângând poate ca Rebecca del Rio (trupul cade şi ţeasta loveşte podeaua) la finalul unui traseu de neînchipuit
