Filmele, femeile, fantomele (înapoi la Lars von Trier)

                                       

‘Filmele, femeile, fantomele’, carte publicată în 2004 la editura Idea Design & Print, scrisă la ‘6 mâini’ de Ştefan Bălan (director al revistei internaţionale Norii), Mihai Chirilov (critic de film, membru FIPRESCI) şi Alex Leo Şerban (scriitor, critic de film) – este o veritabilă ‘trecere în revistă’ a ceea ce poate fi numit (cel puţin până în prezent), ‘Summa Cinematographica’ a cineastului Lars Von Trier. ‘Povestea’ începe cu ultimul film al lui LvT (ultimul în perioada în care a fost scrisă cartea) ’Dogville’ şi se termină cu filmul său de diplomă ‘Nocturne’. O recomand ca pe o carte ‘esenţială’ (nu ‘esenţialistă’) şi în continuare ofer un mic ‘expozeu trierian’ ce ar putea provoca apetitul unora sau altora pentru lectura ei şi, în acelaşi timp, pentru ‘lectura’ filmelor lui von Trier – iată ce declara cineastul în martie 2000:

“Căutăm ceva ficţional, nu factual. Ficţiunea este limitată de imaginaţia noastră şi faptele, de intuiţia noastră, iar partea de lume pe care o căutăm nu poate fi acoperită de o ’poveste’ şi nici captată de un ‘unghi’. Subiectul pe care îl căutăm e de găsit în aceeaşi realitate care-i inspiră pe autorii de ficţiuni; realitatea pe care cred că o descriu jurnaliştii. Dar ei nu pot găsi acest subiect neobişnuit, fiindcă sunt orbiţi de tehnică. Şi nici nu vor să-l găsească, întrucât tehnica aceasta a devenit însuşi scopul lor. Dacă cineva descoperă sau caută o poveste, automat o suprimă. Subliniind un singur model, autentic sau artificial; prezentând lumea printr-un puzzle în imagini, cu soluţii dinainte găsite. Povestea este personajul rău. Tema, prezentată cu preţul sacrificării oricărei decenţe. Dar şi cazul în care importanţa unui punct este prezentată publicului pentru evaluare, ajutată de punctele de vedere, iar faptele contrabalansate de antitezele lor. Cultul modelului, unicul şi singurul, cu preţul subiectului din care derivă. Cum îl putem redescoperi, cum îl descriem? Ultima şi cea mai mare provocare a viitorului – a vedea fără a privi: a defocaliza! Într-o lume în care mass-media se închină la altarul şarfului (nota mea: clarificare a imaginii în limbaj cinematografic), al clarităţii, storcând viaţa de orice urmă de viaţă, DEFOCALIZATORUL va fi comunicatorul noii ere – nici mai mult, nici mai puţin!”

câteva poeme de charles bukowski

                      

*Eat your heart out

I’ve come by, she says, to tell you / that this is it. I’m not kidding, it’s over, this is it. / I sit on the couch watching her arrange her long red hair before my bedroom mirror. / she pulls her hair up and piles it on top of her head – she lets her eyes look at my eyes – then she drops her hair and lests it fall down in front of her face. / we go to bed and I hold her speechlessly from the back my arm around her neck I touch her wrists and hands feel up to her elbows no further. / she gets up / this is it, she says this will do / well, i’m going. / I get up and walk her to the door, just as she leaves she says, I want you to buy me some high-heeled shoes. / no, I want them red. / I watch her walk down the cement walk under the trees she walks all right and as the pointsettas drip in the sun / I close the door.

*Trapped

Don’t undress my love / you might find a mannequin: don’t undress the mannequin / you might find my love

*A smile to remember

we had goldfish and they circled around and around in the bowl on the table near the heavy drapes covering the picture window and my mother, always smiling, wanting us all to be happy, told me, “be happy Henry!” and she was right: it’s better to be happy if you can, but my father continued to beat her and me several times a week while raging inside his 6-foot-two frame because he couldn’t understand what was attacking him from within / my mother, poor fish, wanting to be happy, beaten two or three times a week, telling me to be happy: “Henry, smile! why don’t you ever smile?” and then she would smile to show me how, and it was the saddest smile I ever saw / one day the goldfish died, all five of them, they floated on the water, on their sides, their eyes still open, and when my father got home he threw them to the cat there on the kitchen floor and he watched as my mother smiled                                                             

Cum să prinzi peştele cel mare (înapoi la David Lynch)

                                            

subtitlu: Meditaţie, conştientizare şi creativitate

Cum să prinzi peştele cel mare – o carte manifest. La sfârşitul descrierii biografice a lui Lynch, citim câteva rânduri care ne trimit către un website şi care ne anunţă că “sumele obţinute de autor din vânzarea acestei cărţi vor ajunge la fundaţie, pentru suplimentarea fondurilor şcolare destinate programelor de meditaţie transcedentală”. Fundaţia o puteţi accesa din *Links (David Lynch Foundation). Veţi găsi acolo diferite rubrici şi diverse criterii ce formează programul lui Lynch.

Autorul ne prezintă în această carte o gamă de reflecţii cu privire la cariera sa de cineast, la cinematograful său şi la câteva “metode” de a reuşi în procesul creaţiei. Pentru Lynch ideea în sine, apoi ideea de meditaţie în sensul tare al cuvântului, comportă o maximă importanţă. Cinematografia este pentru el “un limbaj”; acest limbaj este “un mediu magic” şi în acest mediu afli că “dispui de timpi şi secvenţe, de muzică, de dialog, de foarte multe instrumente…”.

Ideile sunt cele care contează pentru Lynch; aceste idei sunt “traduse” în limbaj cinematografic şi ele devin “o parte din lumea exterioară”; dar pentru acest lucru, ideile au nevoie de o interpretare, “un film ar trebui să vorbească de la sine; e absurd ca cineastul să explice în cuvinte ceea ce vrea să spună filmul; lumea din film este una creată şi, uneori, oamenii adoră să pătrundă în ea; pentru ei, acea lume este reală…” Nu trebuie uitat faptul că pentru Lynch, “ideile sunt precum peştii…”; există un loc al ideilor de suprafaţă, şi acest loc nu este deloc favorabil pentru creator; şi există un alt loc de profunzime, “de adâncime”, unde ideile sunt în forma lor puternică. Ce este această meditaţie despre care vorbeşte cineastul? Această meditaţie presupune o cufundare în sine, în locul unde este sinele şi, implicit, fericirea; Lynch descrie acest loc ca pe “un întreg ocean, imens şi pur de fericire; e splendid – o fericire fizică, emoţională, mintală şi spirituală care începe să se amplifice dinăuntrul tău…” – tocmai la această meditaţie, şi la programul său de cunoaştere, îndeamnă Lynch prin prisma fundaţiei sale pe care o anunţam mai sus.

Important: cinematograful lui Lynch este unul al misterului şi al descoperirii; la ce referă aceşti doi “termeni”, regăsim din plin în toate filmele sale (mai ales în ultimul său film, Inland Empire, film de care momentan sunt pur şi simplu îndrăgostit, l-am pus pe primul loc în propriul clasament).

În încheiere voi oferi un pasaj din carte ce vorbeşte de la sine despre “lumea lui Lynch”(povestea ce se continuă): “Îmi place să intru în altă lume şi iubesc misterele. Aşa că, nu-mi place să ştiu multe în avans. Ador sentimentul de descoperire. Cred că aceasta e una dintre cele mai fantastice caracteristici ale unei poveşti ce se continuă: că poţi pătrunde, că te adânceşti din ce în ce mai mult. Şi începi să simţi misterul, să percepi noi lucruri…”.

De ce vedem filme

                                             

Iată o carte despre care mi-e destul de greu să vorbesc din simplul motiv că este o carte pe care mi-ar fi plăcut mie să o scriu.

De ce vedem filme? întrebarea asta se pune în cazul în care vedem filme şi mai avem, impropriu spus, îndoieli cu privire la acest lucru; o întrebare şi mai legitimă ar fi: de ce să vedem filme, cu ce ne ajută pe noi filmele, ce e atât de important, de necesar, de magic pe acel ecran uriaş ce devine singura noastră lume imediat ce filmul începe?

Cartea lui Alex Leo Şerban este o culegere de articole adunate de-a lungul anilor şi publicate în diferite reviste. În continuare voi oferi un mic pasaj de la începutul cărţii (pag. 8), urmând apoi să îndemn la citirea acestei cărţi; e cel mai bine aşa; aceasta nu este o carte despre care să se scrie; e o carte ce trebuie citită, ba chiar în unele zone, studiată. Cum spuneam: “La limită, se poate spune că a vedea filme este o slăbiciune – ca orice ficţiune compensatoare. Vezi un film tocmai pentru că nu vezi, în viaţa ta, racorduri, montaje sau cadraje posibile. Viaţa este, de cele mai multe ori, un blur; filmul este un şarf. Desigur, aceste melancolice constatări se pot face abia după ce vei fi văzut un film – măcar unul! E nevoie să te fi desprins, oricât de rudimentar, cu ceea ce este un film – să-l “recunoşti”: nu e nici literatură, nici pictură, nici muzică, ci toate la un loc. Sau, mai bine zis, este ceea ce nu poate face literatura, pictura sau muzica decât la un loc – iar acel “loc” este filmul…”

Acum încerc să răspund la rândul meu la aceeaşi întrebare ce dă titlul cărţii. Încă o dată, de ce vedem filme? vedem filme pentru că avem nevoie mereu de un univers auxiliar, unul complet diferit de-al nostru, sau poate atât de asemănător; vedem filme pentru că realitatea nu este de ajuns, pentru că ea e simplă şi în acelaşi timp complicată (ce clişeu) dar nu este magică, nu este “în faţa noastră” când vrem noi – filmul este; în comparaţie cu filmul, teatrul este “înşelător”, piesa e altfel de fiecare dată, ceva e într-o continuă schimbare, memoria este maltratată; filmul este cel mai fidel omului; el rămâne închis în suportul rolei peliculei, se ascunde de noi până când îl scoatem la suprafaţă şi astfel capătă viaţă din nou; filmul este memorie intactă; vedem filme pentru că filmul e singura dintre cele 7 arte ce ne oferă totul – de la literatură la dans, de la teatru la operă etc. Din această perspectivă, filmul nu este un “mimesis” al celorlalte arte, ci doar un perpetuu “acolo-aici”, un proces mereu proaspăt de <<distanţare-apropiere>> de necontrolat.

Vedem filme pentru însuşi actul intim în sine de a privi din întuneric un ecran imens ancorat în spaţiu şi timp. Când eşti blocat în scaun şi nu te poţi dezlipi de imaginile ce se succed pe acel ecran, timpul nu mai trece, sau noi nu mai suntem în timp, timpul este acolo – în film, spaţiul este aici, în locul de unde privim.

6 autori & 18 must see-uri

                                     

WERNER HERZOG: * Enigma lui Kaspar Hauser (1974) / * Auch Zwerge Haben Klein Angefangen (1969-1970) / * Aguirre, der zorn Gottes (1972)

                  

RAINER WERNER FASSBINDER: * Satansbraten (1976) / * In a Year of 13 Moons (1978) / * Beware of A Holy Whore (1971)

                                       

JOAO CESAR MONTEIRO: * A Flor do Mar (1986) / * A Comedia de Deus (1995) / * As Bodas de Deus (1999)

                                             

ALEJANDRO JODOROWSKY: * Montana Sagrada (1973) / * El Topo (1970) / * Santa Sangre (1989)

                                 

VOLKER SCHLONDORFF: * A love of Swann (1984) / * Le Tambour (1979) / * Der Neunte Tag (2004)

                               

JIM JARMUSCH: * Night on Earth (1991) / * Dead Man (1995) / * Coffee and Cigarettes (2003)