Gela Babluani - 13 Tzameti

Am fost plăcut impresionat să vizionez zilele trecute, în emisiunea lui Alexandru Tocilescu de pe tvr1 (Filme shock & filme chick), un film cu adevărat şocant, dramatic, chiar riscant pentru unele minţi mai sensibile, un film sinucigaş.

13 Tzameti (13 Negru) - un exemplu de cinematografie georgiană. Mă întreb, oare câţi dintre noi cunosc câtuşi de puţin cinematograful georgian? Gela Babluani, regizor şi actor georgian, “compune” în 13 Tzameti (2005) un “pelicular” de întâmplări psihotice; intrând fără să vrea într-o lume clandestină a grotescului existenţial, personajul principal (Sebastian - tânărul meşter, ce întâmplător reparând acoperşul casei unor străini, găseşte un plic ce îi va schimba complet traiectoria) se aruncă ”inocent” într-un carambul aleatoriu al destinului - viaţa sa decade în fatalitate, el paralizează în ghearele morţii, de unde la sfârşit va scăpa într-un mod curios. Sebastian se ghidează după datele plicului, răspunde unor telefoane stranii, se conformează instrucţiunilor şi ajunge într-un loc în care îşi va testa tăria mentală şi graniţa destinului său fortuit. Din “umbră”, un grup de indivizi pariază pe viaţa sa şi a altora ca el; ei sunt teleportaţi într-un joc macabru, un fel de ruletă rusească, din care fiecare scapă după cum îi dictează norocul; o voce de pe margine le spune pe un ton imperativ ce să facă; ei îşi încarcă pistoalele cu un număr fix de gloanţe, apoi la semnalul celui de pe margine, se împuşcă unii pe alţii în cap, asta până la ultimul supravieţuitor; cine reuşeşte să scape ia toţi banii. Întrebarea se pune: oare această mână invizibilă care trage glontele final, nu este ea o prelungire a tulburărilor noastre acumulate în timp? ăştia suntem noi de fapt unii faţă de alţii?

Iată un film ce trebuie văzut ca şi cum am studia o biografie oarecare.

domnule M.Winterbottom, ultimul dumneavoastră film e puţin deplorabil

Pe Michael Winterbottom (regizor de origine britanică) îl ştim din filme ca Code 46 (2003), The Road to Guantanamo (2006) şi atât de “publicitatul” A Mighty Heart (2007). Dacă în cele dinainte a surprins printr-un discurs cinematografic bine implementat în conştiinţa publică (Guantanamo), sau printr-o sensibilitate tipică filmului european (Code 46, unde Tim Robbins face un rol impresionant), în ultimul său film, apărut recent şi la noi (A Mighty Heart), Winterbottom nu mai străluceşte prin nimic nou; fundalul este oarecum asemănător celui din Guantanamo, subiectul la fel, reclamă foarte cunoscutele dezordini social-politice din lumea a treia; un jurnalist este răpit - apoi întregul film rulează pe această idee - el trebuie salvat din mâna teroriştilor cu orice preţ - autorităţile (din ambele tabere) se implică, iubita însărcinată (jucată execrabil de Angelina Jolie) suferă, caută răspunsuri la întrebări ridicole, se zbate, la sfârşit află ca el este ucis de răpitori (cum? normal, prin decapitare, eram deja obişnuiţi), zbiară, (aparent plânge, încearcă să o facă, dar scenele respective sunt teribil de prost jucate), apoi pare că-şi mai revine şi…gata filmul; finalul e bine conceput, lipsit de melodramă; ea îşi revine şi îşi mută existenţa în Paris, împreună cu Adam, copilul celor doi.

Totuşi, există un motiv pentru care acest film ar trebui vizionat: lecţia dezolantă de inumanitate ce ne este oferită de unii, şi faptul că oricât de multe am afla despre asta, nu cred că ne-am putea plictisi sau sătura vreodată dintr-un simplu motiv - ne-ar rămâne iluzia că lucrurile într-un final pot lua o întorsătură pozitivă. 

afecte, anomalii, depăşiri (perceptio)

***scriu acest entry pentru o persoană deosebită, care simt că încă nu mă cunoaşte, nu aşa cum vreau eu, nu aşa cum o cunosc eu pe ea; îndreaptă-ţi privirea mai mult către “mine” aşa cum sunt eu ”din mine”… 

Exprimarea mea de multe ori induce în eroare; flexibilitatea exprimării mele este reverberantă; sunt oameni care mă cunosc doar după modul în care mă exprim - de multe ori mă mulţumesc cu atât - de ce? sincer, nu ştiu. Am considerat mereu că sunt ceea ce spun direct sau indirect, verbal, afectiv, corporal; adevărul este că sunt un actor al propriei mele fiinţe; nu mă pot juca decât pe mine, dar pentru că interiorul meu este atât de maleabil (acesta nu este un semn al instabilităţii mele), rolul pe care îl joc este întotdeauna altul (poate acelaşi, dar diferit).

Afectele pe care le posed, sunt lucrurile care mă definesc in extremis, prin excelenţă - sunt toate trăirile mele, toate stările mele de bulversare existenţială - şi atunci când acestea nu sunt înţelese de ceilalţi ca atare, ele devin anomaliile mele “definitorii”, sau tarele după care sunt judecat, respins, înţeles, admirat, iubit etc. Aceste afecte nu pot fi formulate cu ajutorul vreunei definiţii exacte sau vreunui postulat perfect întipărit în memorie; nu-mi pot focaliza interesul şi atenţia decât asupra unei singure persoane (alta de fiecare dată); importanţa pe care o pot acorda unei persoane este un instrument monocord, această importanţă poate deveni o lege sau un principiu vital pentru mine, după care pot funcţiona sau nu într-un “mediu frumos”.

Anomaliile mele, sunt astfel, toate incongruenţele mele cu spaţiul în care activez, cu oamenii cu care interacţionez, plus/versus necesitatea de a fi mereu altfel. Imposibilitatea de a acorda un interes major sau o maximă importanţă unui lucru, sau unei persoane, este pentru mine o anomalie. Anomalia mea capătă plural şi diferite sensuri atunci când capacitatea mea de focalizare este anulată, diluată sau complet anihilată. Aceste lucruri se pot întâmpla atunci când interesul meu poate fi la maxim întins, iar “entitatea” către care se îndreaptă să nu fie capabilă de a face faţă unui astfel de impact. Orice s-ar spune (în psihologia simţului comun sau altfel) suntem teribil de diferiţi; dar ce e interesant este că diferenţele acestea se pot regăsi numai în lucrurile “specifice” care ne definesc ca “individualuri ce aspirăm către un general”.

Depăşirile acestor anomalii acumulate în timp sau intempestive, nu pot fi înfăptuite fără a lua în calcul modalitatea de a percepe lucrurile şi implicit oamenii în forma lor brută.  <<Perceptio>> este punctul în care se închide acest mic cerc, interesant este că tot de la el am plecat de fapt  (va urma…)

*nu ştiu cine/ce e jacques derrida, dar ştiu ce este deconstrucţia sa

* j. derrida este bufonul filosofiei contemporane? nu, nu este bufonul filosofiei contemporane; este un poet obscur, un artist inovator, un fals profet, un talentat iluzionist al cuvintelor? nu, j. derrida este un deconstructivist (blamat, nerecunoscut, mereu pus sub semnul îndoielilor, dar paradoxal, autentic tocmai prin toate acestea).

“J. Derrida, atunci când nu e considerat “cea mai mare farsă a filosofiei contemporane sau când nu stârneşte fascinaţii şi pasiuni uimitoare, mai ales în rândul literaţilor, e clasat ca un filosof de mâna a doua (…) înainte de toate nu se ocupă de “problemele fundamentale ale filosofiei”, cum este cea a universaliilor, a particularului, a Fiinţei, a Adevărului, a Binelui etc, ba mai mult, încearcă să le de-construiască; contestă autoritate divină a fiinţei înzestrate cu Logos, recunoscută de toţi predecesorii săi; cu alte cuvinte, ceea ce face Derrida este, de multe ori, considerat o “erezie”. Nu ţine la distincţii clare şi riguroase, ba chiar încearcă să le suprime şi pe cele la care alţii au ajuns după îndelungi cercetări şi verificări; preferă metaforele şi comparaţiile (şi le foloseşte ca instrumente teoretice!) în locul transparenţei şi clarităţii (…) nici măcar în filosofia limbajului nu excelează, acolo unde ar trebui plasat, după cum cred unii dintre apologeţii săi, pentru că discursurile de “primă mână” (”cele ale lui Chomsky, Quine, Austin, Tarski, Grice, Dummett, Davidson, Putnam, Kripke, Strawson, Montague”, după cum credea John Searle într-un articol împotriva lui Derrida, publicat în 1983 în The New York Review of Books) “nu se compară” cu filosofia deconstructivistă (vezi Lorena Armulescu / Deconstrucţia, ed. Paideia, 2003)”.

Ce este deconstrucţia? Richard Rorty spune că este “…o splendidă nehotărâre difuză”. La ce referă deconstrucţia? Este ea un concept filosofic autentic? Întrebări la care nu putem răspunde înainte de a clarifica câtuşi de puţin “aparatul filosofic (lingvistic)” al lui Derrida.

“Derrida propune metafora în locul căutării (absurde a) sensului “real” al creaţiei şi structura dinamică, lipsită de o natură anume în locul structurii date a interpretării. Nu se poate vorbi de un colaps al mimesisului în deconstrucţie, ci mai degrabă despre o reconstrucţie a naturii lui: nu există semne ale unor origini naturale, date, fixe, prezente, ci totul este semn al unui semn, etc! În cele din urmă, totul este mimesis, însă un mimesis “sprijinit” nu pe un suport real, ci pe un abis al re-re-re-prezentărilor. Semnificatul este un semnificant! (…)”

Ce este <<la differance, la trace>>? Derrida transformă <<urma>> lui Freud (Interpretarea viselor)  în ceva ce rupe barierele psihanalizei; acest act al trecerii “dincolo de” sau al “intrării şi mai mult în” este un act deconstructivist. <<Differance>> este forma de participiu prezent al verbului “differer” - semnificaţia lui “a diferi” şi a lui “a amâna”.  ”Avem de-a face, în cazul “termenului” difference, cu o absenţă, cu un non-concept, cu un non-termen şi, în cele din urmă cu o non-fiinţă…” - atunci ce înseamnă <<a fi sub ştergere>>? sau <<a fi în absenţă>>? ce punem sub ştergere (terminologic) trebuie să facă parte din text, din scriitură. “În măsura în care metafizica se bazează pe o structură a prezenţei, iar deconstrucţia pe o structură a urmei, toate conceptele metafizicii nu pot fi tratate decât sub ştergere (sous rature). Însă nu doar acestea. Urma însăşi, deşi este un concept cât se poate de intim al deconstrucţiei, nu poate fi tratată decât sub ştergere. Urma (ca şi concept, ca şi nume, ca şi semn) este semnul absenţei unei prezenţe, constitutiv oricărei experienţe”.

notremusique (lucrurile noastre şocante)

încă nu mă simt inutil în preajma ta gândesc foarte mult cu voce tare dar în preajma ta sunt momente în care nu mai am voce deloc şi încep să şoptesc şi o fac cu mult curaj şi cu o cantitate uriaşă de timiditate şi ăsta nu e singurul lucru care mă şochează uneori încerc să forţez răspunsuri care nu mă satisfac în niciun fel dar continui să cred într-o frică terifiantă ca atunci când mâna mea s-ar apropia cu viteză de-a ta şi m-aş lipi de tine cu tot ceea ce am eu mai sensibil şi mai cald în mine cu sufletul deschis în bucăţele pe care tu să ţi le asumi să te joci cu ele cum se joacă un copil prin praful din stradă eu mă ignor lent îmi simt capul greu şi creierul ţăndări când văd distanţa asta dintre noi ca pe cel mai mare duşman unul ce se apropie şi nu mă lasă să-mi pierd toate simţurile într-o singură direcţie şi acest lucru e şi mai şocant o singură direcţie în care gura mea să rămână blocată în aerul înţepător pe care-l respiri cu atâta gentileţe sunt sincer sinceritatea asta mă ucide da eu sunt ucisul ce nu poate înainta fără tine atunci şi acolo la masa din lemn în dreptul luminii riscante şi nu e destul că-mi amintesc toate astea stau lipit cu genunchiul de caloriferul îngheţat rămân cu inima descoperită în cadrul pe care nu-l voi putea uita niciodată gândesc cu voce tare sunt relaxat când de fapt mintea mea ar trebui să fie închisă într-o altfel de tăcere ce-ţi aparţine dar ce se mai poate întâmpla