(poem) acolo nu e nimeni care sa ne auda

Si imediat isi aduce aminte ce inseamna un viitor

fericit, dar altfel buzele ei sunt lipite si cuvintele se aud

nu din gura ci din maini si din tample. De la margine,

de unde privesc, vad un efect razant care curge.

Aici totul se misca ca si cum linia mainii tale ar fi

 

un fir bandajat in lumina. E o luna frumoasa  si un zgomot

pe care-l asculti linistita. Deasupra aerul are viteza unui

gest tandru si ochii stau inchisi ca sunetele dintr-o cutiuta

muzicala. Corpul nu pierde din greutate dar mana taie

 

suprafata ingusta dintre ochi si lumina. Pana cand totul

devine un ecran. Respiri incet si aburii care ies se asaza peste

gravitatia trupului tau. E un fel de somn fragil din care n-ai vrea

sa te trezesti. Atunci buzele vorbesc pe dinauntru si in afara

de noi, acolo nu e nimeni care sa ne auda.

(poem) somnul tau tandru

stiam ca aceste semnale difuze sunt pentru  

amandoi – “rotiri deasupra capului” - 

            unde sa caut daca nu in propria voce

            sau pe limba care se loveste turbata

            de cerul gurii

imi imaginez numeroase incaperi luminate de afara si dimineata

cand ma ridic din pat talpile mele au intepaturi pe care le vad cu lupa -

            inauntru in carne am dat peste multiple incizii

            semne care arata ca viitorul nu-mi ofera prea multe

            mânere

imbujorat as vrea sa rup cate putin din bluza patata de

cafea si sa trag o patura electrica peste mine de teama

ca te-as putea trezi din somnul tau tandru

pian

în capul lui se aude un pian ea

ascultă si are scrum pe buze se

întunecă cu fiecare atingere a clapelor

praful se ridică îşi face loc printe firele

de păr un efect de lumină pentru

vocea care îţi deschide gura dimineaţa

cu şi mai multă durere un robinet uitat

deschis pe timpul nopţii nu ştie nimeni

cât s-a prelins câtă mizerie s-a strâns în

sită nici măcar nu sunt în stare să

desfund conducta când nu am ce îmbrăţişa

lovesc cu pumnul în clape şi praful se ridică

şi mai sus forţează geamurile şi asta e muzică

pentru cei pe care nu-i cunoaştem dar pe lângă

care trecem din ce în ce mai puţin lucrând din

mers la groapa noastră cu nisip negru încins

(poem) dans cu spatele în întuneric

    

Lay back the darkness for a salesman

who could charm everything but the shadows,

an immigrant who stands on the threshold

of a vast night

                                               Edward Hirsch

 

Bruiaj. Înnoptez pe o platformă fragilă.

Deşi plouă apa e liniştită şi se propagă.

Unii de pe margine ar spune că încerc

să-mi menţin echilibrul. Inspir tot fumul.

Plouă din ce în ce mai tare. Îmi mişc uşor

mâna şi am senzaţia neclară că ating

fundul apei. Copleşit rulez imagini din

Nocturne a lui Trier. Mici valuri îmi inundă

timpanele răspândind prin vibraţii unde

sonore către creier. Lebedele negre plutesc

înspre mal. Sub salcie e mai răcoare chiar

dacă toată mizeria se lipeşte de piele.

Sângele produce rumoare. Razele au

logica lor solemnă. Fără umbre. Doar linii

de praf şi mâzgă. Le simt cel mai bine

când închid ochii. În noaptea asta

toate frunzele sunt perturbaţii

ce anunţă aspre fenomene

atmosferice. Amorţit nu-mi dau

seama dacă într-adevăr plouă sau

dacă o forţă neştiută scutură

cu putere copacii din rădăcini.  

Nu sunt aici. Şi tăcerea asta nu

e mai mult decât tăcere. Acum

vreau ceva în care să cred cu tărie.

Vreau un păr lung desfăcut peste umeri.

Vreau un cuier şubred nelăcuit.

Să fie din lemn bine uscat ca să ardă.

Şi vreau să ştiu că atunci când mă apropii

de mal cineva mă aşteaptă să-i spun la

ce m-am gândit între timp. Cineva să mă  

aştepte să o invit la dans şi să-i

dansez în gură.

clip – un spectru al seductiei