(poem) dans cu spatele în întuneric

    

Lay back the darkness for a salesman

who could charm everything but the shadows,

an immigrant who stands on the threshold

of a vast night

                                               Edward Hirsch

 

Bruiaj. Înnoptez pe o platformă fragilă.

Deşi plouă apa e liniştită şi se propagă.

Unii de pe margine ar spune că încerc

să-mi menţin echilibrul. Inspir tot fumul.

Plouă din ce în ce mai tare. Îmi mişc uşor

mâna şi am senzaţia neclară că ating

fundul apei. Copleşit rulez imagini din

Nocturne a lui Trier. Mici valuri îmi inundă

timpanele răspândind prin vibraţii unde

sonore către creier. Lebedele negre plutesc

înspre mal. Sub salcie e mai răcoare chiar

dacă toată mizeria se lipeşte de piele.

Sângele produce rumoare. Razele au

logica lor solemnă. Fără umbre. Doar linii

de praf şi mâzgă. Le simt cel mai bine

când închid ochii. În noaptea asta

toate frunzele sunt perturbaţii

ce anunţă aspre fenomene

atmosferice. Amorţit nu-mi dau

seama dacă într-adevăr plouă sau

dacă o forţă neştiută scutură

cu putere copacii din rădăcini.  

Nu sunt aici. Şi tăcerea asta nu

e mai mult decât tăcere. Acum

vreau ceva în care să cred cu tărie.

Vreau un păr lung desfăcut peste umeri.

Vreau un cuier şubred nelăcuit.

Să fie din lemn bine uscat ca să ardă.

Şi vreau să ştiu că atunci când mă apropii

de mal cineva mă aşteaptă să-i spun la

ce m-am gândit între timp. Cineva să mă  

aştepte să o invit la dans şi să-i

dansez în gură.

clip – un spectru al seductiei

o muzică latentă (poem)

 

                           nu din toate direcţiile,

                           oricum, în faţa acestei singurătăţi scămoşate

                           nu poţi să rămâi rece şi calm

 

 

                           după ce am reparat difuzoarele,

                           printre unde, fractali şi mult fum,

                           a început în sfârşit să se audă şi

                           cântecul era spectaculos,

                           nimic inventat, doar sunete şi cuvinte

                           ca nişte secvenţe dintr-un film dogma

 

 

                           noaptea, pe muzica asta îmi curăţ

                           toate rănile, tocmai pe muzica asta fac

                           din mine dirijorul care abia mai gesticulează –

                           conectez bobinele şi imediat închid ochii

 

 

                           iar dimineaţa, când carnea încă mă suportă,

                           mă sprijin elegant de balerinele din porţelan,

                           dau cearşaful la o parte şi foarte, foarte încet, mă

                           aşez lângă tine

şi asta e tot un fel de atingere (poem)

 

 

 

fumegând, cu degetele răsfirate pe pielea ta, exult la fiecare surâs de-al tău rarisim şi ştiu că

            nicio revoluţie n-o să mă apropie mai mult de tine, o să mă ridic de aici ca un gimnast la început de carieră şi o să-ţi desfac părul numai pentru mirosul pe care soarele zilnic ţi-l imprimă

eu sunt o maşinărie avansată, o staţie de epurare cu motoraşe şi multă zgură, cu plopi şi crengi lăsate să crească pe apă,

            sunt raftul cu diamante în care domnişoarele finuţe îşi scaldă ochii înceţoşaţi de frumuseţe sau poate nesomn

            dar tu?

mai bine trist decât cu spatele încovoiat de o greutate neînţeleasă, pentru tine oricum aş şlefui diamante şi pietre de râu, ştiind, fără îndoială, că nicio revoluţie de-a mea nu o să te aducă mai aproape, de fapt, mai aproape de atât nu se poate

 

 

 

 

 

 

 

 

Un spectru al seducţiei

  

                                                                      pentru domnişoara Alexandra,

 

 

Şi totuşi, eu am puterea de a pune capăt fricii. În mine se inversează infinit tristeţea când te apropii cu un trup aproape de nevăzut – în mine se precipită întunericul şi imediat claritatea –

 

şi îţi vorbesc scrâşnit, abisal – cu o dureroasă dublură pe faţă, merg pe culoar dintr-o încăpere în alta

 

pretutindeni focul o să ardă mocnit, pâlpâind ca rana unui muribund în noapte – venirea în lumină este o întrupare a noastră. Sufletul tău este unda, nimic altceva decât unda ce acţionează violent asupra unui secret care urmează să fie dezvăluit şi afli că ai să repeţi mişcarea într-o alură plutitoare, cu voalul pe tine, gâfâind extatic

 

prin încăperile slab luminate

sufletul ei –

înţelege perfect, ai putea crede,

lucruri perfecte, zâmbete tari şi porţii de aer rarefiat

dar tocmai sus

se străduieşte să adoarmă

cu trupul ei subţire

cu mâinile ca nişte molii purtate de vânt

 

nu se teme de frigul din Copenhaga

şi nici de păsările lui Hitchcock,

în schimb ea pluteşte pe vârfuri

ca şi cum frumuseţea ei ar topi

valul imens de praf –

fiecare secvenţă a realităţii îmi

apare ca un portret cu tine,

umblu pe sub zidurile tale ca

un fir subţire de ceaţă, abia

acum învăţ să mă pierd

lovindu-mă, ai să spui,

nu de întuneric, ci de un soare

sleit –

doar aşa să pot căuta adăpost

pe scoarţa ta cerebrală,

de unde sărutul se înalţă ca un

animal înfrigurat, ca un al doilea

strat de piele